Câteodată mi-e atât de dor de poezia lumii
că las mașina și mă vântur pe străzi
și văd dintr-o dată în juru-mi
oameni alergați de păsări ca și cum
ar fi într-un autobuz mergând printre nori
fără să șovăie

chiar dacă inși cu privirea prozaică
ușor absenți trec prin viețile lor iar și iar
cu umerii încet atingându-se de marginea lor
fără să vrea