telefonul nu îi mai sunase de câteva zile
încerca să-și strige numele prin casă dar îl izbea în plex un ecou surd
ca acele dimineți care se întind leneșe prin toate colțurile

prin ferestre rulau aceleași imagini bolnave
mirosul nopții se cuibărise în pereți
venise vremea când anatomiile se conformau
mușuroiului de realitate din fața ușii

el pășea mecanic și-n fiecare reflex i se citea o neliniște
își trăgea umerii înapoi scoțându-și visele în față
astea erau regulile învățate de acasă
când maică-sa încă trăia
când zâmbetul i se agăța zilnic de mandibulă

dar nu asta îl deranja acum
singurătatea era musafirul care pășea cu bocancii pe mocheta din sufragerie
el a ales-o și părea să regrete
Andreea nu îi mai dăduse nici un semn de viață. ultima oară
la cofetăria din colțul străzii
unde se întâlneau des
l-a întrebat ce are de gând
unde avea să ducă relația asta
întrebarea l-a luat pe nepregătite. chiar așa, ce avea de gând?
îndesa cu ciudă răspunsul într-o sticlă de vodkă ieftină
afară plua și ca de obicei uitase să-și ia umbrela