Îmi amintesc cum lumina se stinge,
Luminițele fumuri prind viață,
Dedesupt de mine totul e moale…
E ca și cum m-aș scălda-n nămol dulce…
Tot mai adânc… mai profound…
Ochii-mi sunt închiși acum
Îmi las simțurile libere-n cunoaștere
Și simt…
Printre degete nisipul se scurge ca un râu,
Repede cade din palmă, sclipește foșnind…
Suflu-mi astupat de libertatea nopții…
E vagă respirația printre nări – minunat!
Picioarele îmi sunt moarte-n pământ…
Le simt reci, sunt calde-n mintea mea…
Totul în jurul meu nu mai e real…
E tot mai stranie priveliștea cu ochii cosiți
Încerc să văd lumina printre rânduri
Dar… nimic!
Și atunci nu-mi rămâne altceva
Decât să-mi amintesc cum era...