Mai ții minte tată, în aval,
Cum valurile se loveau de mal ?
Acum din matcă ele au ieșit,
Si-ți caută pământul răvășit.

Pasărea măiastră nu mai cântă,
Nici iarbă verde nu-i în primăvară,
Pământul întreg este pârjolit,
Sufletul tau nu s-a odihnit.

Mă-ntreabă călatoarele si pestii aurii,
De ce nu vrei tu tată să mai vii ?
Căci ziua se preface repede în noapte,
Iar umbrele noastre se înțeleg din șoapte.


Când plânge cerul în oglindă,
Gândul meu pe tine te colindă,
Mi-e atât de dor de vocea-ți blândă
Și de a ta prezență sfântă.


Acolo unde esti nu poți adormi nicicând
Că totu-i plin de stele, Luceafăr scăpărând.
Aud pasărea măiastră,ai noștri toți s-au strâns,
Mă cheamă o durere și izbucnesc în plâns.