Versul îmi urcă-nfășurat ca răchita,
golind un pahar mă gândesc la Nichita.
Bacovia îmi plânge cu ploi în fereastră
și scriu despre flori ofilite în glastră,
scotocind sensul vieții mă gândesc la Ormuz
și-ncep să scriu versuri cu-nțelesul confuz.
Blaga îmi lasă din senin, un apus
Iar semnul concret vad cum cade răpus.
Labiș, nostalgic, cu versul de sânge,
mă-ncheagă sălbatic într-un zâmbet ce plânge.
Gândind abstract, mă gândesc la Naum
iar noua idee o scutur de scrum.
Simt colții de-argint cum aleargă trufaș,
răsfoind un volum mă gândesc la Doinaș.
Din flori de mucigai, mă gândesc la Arghezi
dar simt primăvara și mireasma de frezii.