E frumos când poți să uiți,
De tot ce te apasă.
Să poți fugi de probleme și teribila angoasă,
Dar tu rămâi o pradă ușoară.
Umbrele te hăituiesc și în final te înconjoară.

Nu vor să tacă și trăncănesc haotic
De parcă ai fi pe ultima treaptă a lanțului trofic.

E frumos când ai speranțe.
Două,trei raze de-o lucire fragmentară,
Câteva mici scântei de fericire,
De-o specie tot mai rară,
Odată dispărute te îneci în amăgire.

De parcă vor doar să te tachineze subtil.
Te trezești derutat într-un peisaj
măzgălit de un nebun abil.

E frumos când poți să zâmbești,
Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Să nu regreți fiecare secundă pe care o trăiești,
Dar asta, o știi bine, nu e și nici nu va fi adevărat,
Hah, ce gânduri naive de copil debusolat.

Fericirea, ca și tristețea sunt adevăruri universale.
Nu le poți refuza nici negocia cu ele.

E mai frumos când poți să iubești.
Să crezi în cineva cu nerușinare,
Incât tot ce ai îi dăruiești.
Să fi consumat de-o pasiune arzătoare,
Să sfârșești cu arsuri de gradul doi,
Intoxicat și hrănit de ființa “noi”.

O supradoză de extaz ce te scoate din minți
Ce te lasă un aurolac, într-un colț, scrâșnind din dinți.