din liniște plecăm uneori prea greu, dezorientați
de confesiuni obscure
locuri fără lumină sau priviri retrase, căzute

îmi arăți un drum închis, o dimineață în care dispari
și totul se cutremură în corp
tot ce părea viu când țărmul se împânzise de sare
o crustă întinsă pe umeri, neputința din care îți ieșeau
mâini de copil

nu știam să despart plecările de solzii crescuți peste zi
îți era cald sub ei, adunai hrană
copilul adăpostit sufla în foc, marea din stern
se acoperea de abur

așa sunt despărțirile, corpuri fragile, rupte unul de altul
bărci părăsite, un lemn putred
nici flacăra nu-l atinge
și nu mai poți clinti nimic, nu poți merge în urma peștilor
te îngropi în tine ca-ntr-un nisip adânc, ud

aștepți doar ultima noapte, sentința