Moto: Făcut-am castelul acesta
Fărâmă legând de fărâmă
Și-acum când e gata, prieteni
Priviți-l ce trist se dărâmă
Adrian Păunescu - Castelul



Își rupe din suflet zidarul
Punându-și ades temelie
Din nopțile albe, tiparul
Pe care singur îl știe

Poate că n-are de sus alte daruri
Și sapă de-o viață-n cuvinte
Mânat de himere, coșmaruri
Și-și vede de treabă-nainte

Își face mortarul, liantul
Și punțile lui se-ncovoaie
El știe ce-nseamnă neantul
Și-un gol de cuvinte pe-o foaie

Își rupe din sine vertebre
Ca Ana zidindu-se straniu
Strateg ne-ntrecut în algebre
El scoate din pleavă, uraniu

Zâmbește când lumea-l reneagă
Și-i spune că n-are nevoie de el
Dar plânge că lumea-i e totuși dragă
Și ei îi gătește frumosul castel

Moare-apoi silabă cu silabă
Metafora e fata lui morgana
Când simte că puterea-i e slabă
Adânc în piept i se dschide rana

Castelul lui visat de-o viață-ntreagă
Din inimă și-l trece pe curat
Că seamănă când turn cu turn se leagă
C-un jucător de bacara ruinat

Dacă-l vedeți trecând pe-aproape
Cu cearcănele timpului pe chip
Închideți ochii. Vuietul de ape
L-ascunde-ntr-o clepsidră cu nisip

Dar lumea trece zgâriind pereții
Și spărgând oglinzi venețiene
Așa-s făcute valurile vieții
Cu paraziți și unde herțiene

Și-asistă umilit la sacrilegiu
Și nu-și mai pune nici o întrebare
Zadarnic s-a născut c-un privilegiu
Că are aripi, neputând să zboare

poezia face parte din volumul Condorul, 2001