Illo tempore


și vântul de plânge,
de spinii mărăcinilor
se umplu de sânge,

scapără cuvântul
și-n hotarul simțirii
se surpă
orizontul –

cu mine nu-i cine să murmure grai,
nici rugăciune, și vai,
nici destrămare,
nici urlet de disperare
nu tulbură adâncul oglindit
al închipuirii –
deși să fug aș vrea,
totuși, totuși mă reține
acest negru catafalc
pe care-n dor de moarte calc,
deși încă-s în legea firii;

oprita moarte o degust
în toate zilele trăirii.