Îti aduci aminte, venerabilă doamnă,
că am fost și noi tineri, cu inimă zburdalnică?
pe atunci știam că viața noastră înseamnă
o scurgere de pasiune tainică și tumultoasă,
un fir verde și plăpând de iarbă
ce creșre și înflorește din speranța luminoasă
și nu ne trecea prin inimă și gând
că umbra serii va ajunge să acopere curând ziua senină
în care bucuroși și fără grijă ne scăldam
ca într-o baie pe care o credeam veșnic înmiresmată
și pentru care nu dădeam
nimănui nici cea mai mică socoteală ori plată;
naivi, gîndeam că totul ni se cuvine,
că așa este firesc,
că cine este deștept are buzunarele pline,
iar greșelile sunt omenești și nu se plătesc.
Credeai atunci că o să te vezi cu părul nins,
înconjurată de nepoți gingași,
că tot ce este de necuprins
vei străbate făcând doar câțiva pași
și lumea pe care uneori
ai simțit-o ca pe o povară
înveșmântată în cernite culori,
cîndva din jurul tău o să dispară
și trupul tău scuturat de al nopții fiori
se va topi și se va scurge-n neant, ca lumânarea de ceară?
Desigur, știam de timpuriu că suntem muritori,
dar nu cunoșteam cu adevărat
etalonul ce măsoară scurgerea vremii din zori și până–n seară
iar cu gândulrile am tot cutreierat
doar prin poenile zilelor de vară
și nu am simțit cum timpul încet dar sigur ne-a măcinat.