venită din iarna polară,
câteodată semeni mai mult a urmă de sânge,
a urmă uitată demult pe o rană.

din ochiul rotund,
tu singură-ți rotești în grabă lacrima
câteodată tăcând,
câteodată dansând.

ai vrea să știi să-ți naști singură cuvintele,
dar ele vin mereu de la sine
ca o învolburare de sunete dinspre buze,
ca o eliberare de păsări,
ca o descătușare;
cuvinte direct din cuvinte pornind!

lumina ta, femeie venită din ianuarie,
o nasc scarabeii în iarbă,
o tornă crâșmarii în halbe împodobite cu liliac alb,
cu ochiul tău verde,
cu sânul
și pasul tău mereu tremurând
în sensul invers
al orelor.