facem alei prin inimile noastre. zăpada nu ne acoperă. e mai simplu așa.
am mâinile degerate. când ninge sunt un om de zăpadă prin care tu îți croiești drum.
inima mea e un fulg



drumuri paralele. între ele aer. îmi țin respirația dar tu grăbești pasul. am pus prea multe puncte.
sunt doar un cer care ninge



privesc oamenii. tu ești într-o mașină care nu mai vine.
și atunci trag peste mine tot gerul ăsta. îmi strâng mîinile una în alta și îmi închipui
că mâna mai caldă e a ta. așa mă poți lua în brațe când adorm.



între tine și lume sunt două garduri. pe unul m-am suit, din celălalt se vede o bucățică. și asta nu se întâmplă
pentru ca oamenii să stea departe, ci pentru ca tu să fii departe de oameni. când îți vorbesc te freci de gard. întind mâinile dar nu te mai pot atinge.

sigur, toate astea ar fi putut arăta altfel. dar între noi sunt întotdeauna gardurile.

fotografie: elis ioan