ieri a fost o zi bună
pielea
sfîrîia soarele mușcase din ea ca și cum n-ar fi văzut carne în viața lui
nisipul era puțin umed lipit de lobul urechii ca un sărut formele
dansau pe retină și m-am convins erai o femeie ca pîinea dospită
te împărțeam în felii pentru tot restul zilelor

apa căra trunchiul unui copac de la distanță părea
un pui de crocodil ți-am zis ideea asta ai privit mai atentă
ai rîs ai continuat jocul m-ai intrebat ce-ar trebui ca apa să fie
plină de crocodili eu ți-am zis probabil clima și niște liane
ai închis ochii eu voiam să înalț castele din
tălpile tale

apoi am început să ne povestim făceam cu rîndul
tu erai o zi eu eram două soarele amețise nu mai știa pe
carnea cui să se oprească

eu îți spuneam că un alt rîu trece prin alt oraș ca o
deflorare apele lui sînt prea mici pentru puii de crocodil
cînd e cald malurile se dezbracă își arată pulpele trecătorilor
cînd vine vremea acolo plouă cu toate ploile pămîntului

tu tremurai
îți era frică de întuneric uneori adormeai cu
televizorul deschis alteori nu era nimeni în patul tău doar
umbre ciudate cu picioarele ieșite din
plapumă crispată te plimbai
prin cameră făceai cărări le descîntai să vină
somnul

apoi
ai mai spus că nu e o rușine și ție îți dau lacrimile
la cîte un film sau cînd asculți muzică pătura
era puțin umedă devenea un pătrat pe care topeam
sinceritățile noastre tu ai închis ochii eu luam formele tale
făceam brățări le atîrnam de lobul retinei pielea mea sfîrîia
ca o pîine dospită

în locul numit cinci drumuri ne-am despărțit în colțul buzelor
o cireașă amară cinci luni am trăit cinci drumuri nu am dormit ca să
ajung pe această plajă m-am uitat la urmele tale ca niște castele
neterminate am rămas suspendat de o respirație viața mea nu era decît
un crocodil dus de curenții apei fără să știe pe ce mal
să oprească

*

for piano&flute
cînd mă trezesc
primul lucru pe care îl fac e să mă pipăi
să văd ce-a mai smuls noaptea din mine ca o pajură
hămesită de pe tărîmul angoaselor

îmi cos buzunarele și intru în realitate
buzele
încep să se miște în sensul acelor de ceasornic
temporizînd
tăcerea dintre patru pereți carnea nu mai are
acoperiș lumina cade pe trup
dezvelindu-l

în locul mîinilor mi-au crescut umbre în locul
gleznelor au încolțit săli de bal în care absențele
învață dansuri de societate

toate zilele îmi sînt la fel
ca niște gemeni care întreabă cine a ieșit
primul din uter
pielea miroase a nisip pe care mareea vomită
scoici nașteri rutină
eu stau și aștept
ori un crist care să-mi spună că voi merge la el acasă
ori o domnișoară mai îndrăzneață

apoi

o mie de nopți o mie de foi o mie de brațe
pe care scrijelesc basme arabe un fel de a petrece ziua
cu tine sperînd că eu sînt
războinicul prințul bufonul care te face să rîzi
pe cine mai mint
cuvintele nu îmblînzesc pe nimeni trupul meu
e plin de crevase și turnuri în care o mie de sclavi
cioplesc din sinapse
încremeniri nefondate

din nou
mîinile tremură

*

cu sinceritate, emil
astăzi
nu mi-a mai spălat nimeni picioarele cu ulei de
măsline ochii s-au întărit ca sînii unei prostituate
surprinsă de miezul nopții pe o șosea de centură
nu mă crezi ca să te convingi pune mîna pe sfîrcurile
privirii

nu că te-ar interesa cum o mai duc

cînd m-am întors acasă nu mă mai cunoștea nimeni
(e bine să fii anonim oamenii te urăsc mai puțin) doar
cîțiva își aduceau aminte vag chipul meu
ei voiau
să scormonească în podul palmei după nu știu ce urme
de adevăr mă întrebau de formația mea preferată eu
le spuneam că nu mai ascult muzică îmi cereau să spun
bancuri le răspundeam că rîd numai cînd părul tău îmi
mîngîie pielea

ți-aș fi dat un telefon doar ca să mai umplu timpul
pregăteam medicația fredonam hope of deliverance
dependențele se vindecau de la sine

acum
am să-ți spun un lucru stupid am căpătat și
un tic uneori îmi aruncam privirea peste umărul drept
să mă conving dacă am un înger păzitor tot eu mă dojeneam
îmi spuneam că în golul acesta nimeni n-ar fi îndrăznit
să arunce vreo piatră

un singur lucru am învățat din această lamentație
oamenii sînt niște țevi sparte noaptea îmi vine să
urlu cînd îi aud picurînd vise plăceri și
urme de piele

cîteodată
mă mai sună un prieten de bucurie fumez mai mult
e singurul lux pe care mi-l pot permite

în alte nopți mă așez în foi albe le deflorez cu
un pix parfumat unii spun că ar trebui să brevetez
metoda asta de supraviețuire timpul meu nu se împarte în ore
ci în absențe zilele mele sînt crescătorii de fluturi
în care aranjez trăirile pe
specii rare

mă întreb dacă mai e cineva care urăște noaptea pe foi
somnul e doar o secție de obstetrică unde erorile zilei
zvîcnesc în incubatoare

dacă n-aș ști mai bine
aș crede că viața e o cazarmă jegoasă recruții
își duc rutina în valize de lemn fiecare își ține
de urît cum poate mai bine pe neașteptate lumina
urlă sculați fătălăilor e timpul să vă bărbieriți
și să ieșiți din oglindă

esențial e să-mi păstrez calmul
deschid ochii mă-mbrac apoi salut dimineața
militărește

*

teoria ferestrei deschise
rîdeam galben
prietenii spuneau că mă asortez cu diploma de licență
era ultima noapte în care ne jucam de-a bărbații
încercam să ne ghicim viitorul în gresia unei toalete apoi
votcă party țigări fără filtru ne împleticeam
prin copou ne udam părul cu borsec și-l imitam pe eminescu
ne tatuam cuvinte mărețe pe frunte și ne făceam frați
de cruce sau niște necunoscuți care-și întindeau trupul
peste freamătul lumii

de-acum pot să fac ce vreau mi-am zis aveam și acte în
regulă să demonstrez lucrul ăsta

mult timp n-a trecut și m-am angajat lumea vorbea
în șoaptă de șef nimeni nu-l văzuse vreodată mai toți
aveau trupurile date pe speaker să audă instrucțiunile
de serviciu dacă cerul era purpuriu însemna că șeful
se afla în birou dacă dimineața n-avea nici o formă
atunci șeful era plecat în inspecție

prima greșeală am făcut-o cînd am scris numele șefului
fără majuscule s-a iscat un tărăboi nemaivăzut
nu se poate spuneau acum vom suferi toți ca să-l
îmblînzească m-au pus numai în schimbul
de noapte

la început era bine era liniște prea multe n-aveam
de făcut stăteam cu pămîntul în palme de parcă ar fi fost tîmplele mele vorbeam cu pinatel și lombroso analizam
trăiri ipotetice repetam consolarea
cu prieteni imaginari

apoi nopțile au devenit mai ciudate ascultam muzică
proastă fumam pe rupte alcătuiam
profilul psihologic al fiecărei ferestre căutam zile
credibile care să-mi spună că nu numai pulsul e
proba trăirilor mele

în timp liber mai regretam că nu am emis vreo teorie
celebră sau că nu am spus ceva cu adevărat memorabil
n-aveam nimic de pierdut
viața e un fel de regres în care maturizarea se face cu timpanele sparte

pentru mine
cele mai importante lucruri se-ntîmplă doar
noaptea atunci toți oamenii îmi sînt permiși mă uit
la ei cum visează cum trec dacă unul mă privește
în ochi îi mîngîi orbitele în semn de respect dacă mă
întreabă ceva îi răspund că singurul meu defect profesional
e respirația

*

criminologia ușii închise
n-aș putea spune precis
cînd am început să urăsc prima dată poate la
o aniversare am primit cadou
o bandă pe care scria police do not cross mai mult semăna cu linia continuă
de pe axul vieții am întrebat ofuscat ce să fac eu
cu ea de ce să țin oamenii la distanță cînd îi iubesc așa
de mult colegii au dat din umeri lasă că te descurci ai
să găsești tu vreo dezamăgire pe care s-o cercetezi
îndeaproape

le-am dat dreptate în general lumea avea înclinații
spre eșecuri ei spuneau cunoscîndu-te astfel
prăbușirea va fi mai ușoară îmi părea rău că
nu-l ascultasem pe tarde cel mai bun prieten al meu
cînd îmi explica legea imitației într-un fel avea dreptate
oamenii trăiesc pentru că așa fac
alții

m-am întors la birou și la munca de noapte colegii mei
se duceau la confesionalul din centru era locul unde își
permiteau să uite vărsau primul pahar în amintirea celor
care urmau să se nască
doar cei mai tineri ajungeau în brațe străine
împleticindu-se

mi-ar fi plăcut să spun primul dacă viața e un iad tu
trebuie să mergi înainte stăteam la birou cu gîndurile
aiurea mi se făcea silă cînd mă uitam la rîndul de uși
pe care trebuia să le cercetez
să văd ce renunțări se ascund în spatele lor

cu siguranță
făceam statistici împărțeam timpul în
zile bune și zile proaste nu aveam timp de mirări
îmi trebuiau lucruri concrete orice ușă închisă e o lume
pierdută
voiam să știu clar dacă oamenii au învățat să fugă
de mine ori s-au născut cu aceleași
reflexe

spre dimineață mai adormeam cu capul pe masă prin colțuri
tronau pahare de vin îndulcit cu adrenalină eram
trist nici de data asta șeful nu mi-a spus la mulți
ani pămîntul e doar
un pat nefăcut din care iau probe de viață
pentru un caz obișnuit de
dispariție

*

runedance
tăcerile se rostogoleau ca niște mingi uriașe

sînt ok mulțumesc am răspuns de parcă aveai
o voce pentru întrebări și o voce pentru străini
cădeam
amîndoi pe o bancă tu la un pol eu
la celălalt nu știam
cine tremură și cine îngheață
încercam
o sincronizare între stări și secunde măcinam
toate distanțele dospeam turte hrăneam bastarzii
memoriei

înotam
prin ape imaginare calmă fardai lumea ta
de păpuși devenite peste noapte femei le învățai
să stea picior peste picior eu număram
degete
le păstram doar pe acelea care te-au atins
ultima oară

prin casă
umblu mai mult dezbrăcat nu mai suport
nici o piele de cînd mîinile sînt explozii solare
mă lovesc de pereți ca un fluture orb viața e o sumă de
pierderi involuntare

revendici spasme
nu sînt făcător de trăiri de-abia
pot să-mi car trupul din astăzi în mîine de ciudă
la glezna dreaptă ți-ai pus o brățară un semn că lumea
ta se sfîrșește acolo unde încep rătăcirile
mele

în fiecare dimineață albesc probabil
cînd voi ajunge la 33 părul va fi doar o pagină
pe care alții vor scrie de bine în cameră aceeași
dezordine în locul meu umbra ca un soldat ce se întoarce la vatră
în cîrje

acum
trăiesc ghemuit ca un animal de casă
oamenii nu au contur și nici sînge ei sînt
mai mult niște voci la celălalt capăt al telefonului
îmi dau sfaturi mă încurajează dacă n-ar fi tăcerea aș crede
că i-am inventat să acopăr
un peisaj selenar

*


day one
sînt mai viu decît crezi și asta nu are nici o legătură
cu faptul că mîinile tremură cînd mă spăl pe față sau că beau cafea
cu gîndul aiurea

anamneze ciudate compun viața în cercuri

te făcuseși praf dintr-o cană de vin rîdeai emilian o să murim
mîngîiai saint-bernarzii emilian o să murim pădurea urla
ca și cum viscolul o plesnea peste față că nu a găsit masa pusă
ea îi răspundea că nu a găsit oameni rîdeai emilian o să murim
îmi arătai urmele noastre atît o să rămînă din noi așa că hai să ne
spunem pe nume fără să mai fie nevoie de aer

am înghețat cînd am căzut în crevasă tu făceai bulgări și luai
brazii la țintă
hainele înghețau mulate pe trup ca un sicriu emilian ca un sicriu
îmi spuneai vino și fă bulgări lasă lucrurile importante oricum
drumul ăsta nu are marcaje decît spre peșterile pe care le visam
amîndoi noaptea

te-am trecut de partea cealaltă
a vieții a morții a urmelor noastre și-acum pieptul mai păstrează
urmele acelor zăpezi în care am crezut că o să ne pierdem ca într-o pilotă
pufoasă care să ne ajungă pentru tot restul zilelor

după pierdere a urmat dezmeticirea
rîdeai emilian unde mai mergem mîine probabil viscolul
se-ndopa cu urmele noastre luase din nou pădurea la palme
că i-a gătit o cină săracă

ai ațipit în brațele mele ca o pilotă cît pentru tot restul zilelor
m-am dezghețat și-am început să tremur de frică
ai deschis ochii
mi-ai spus dacă ți-e frig mai pune-ți o pătură

nu mai contează nimic ți-am ascultat sfatul