Pășesc ca orb pe strada plină
de oameni, zgomot și lumină.

Cad picuri reci care se-adună
în bălți, lângă frânturi de lună

ce se-oglindesc din nori scăpate
sau pe trotuarele pătate

cu mucuri și chiștoace stinse
alături de gunoaie prinse

între grătare de canale
și foi de ziar cu știri banale.

Nu-mi e rușine! Sunt ca voi,
producătorii de gunoi,

mergând pe indolenta stradă
ce-așteaptă prima ei zăpadă

să cadă, să o troienească,
și astfel să se primenească

în bucurie a privirii
dintr-un roman al nesimțirii.

Se pare că vă plictisesc!
În buzunar grăbit găsesc

și-aprind o ultimă țigară.
Pachetul gol acum coboară

la locul lui de pe trotuar.
Speranța, nu mi-e în zadar,

ninge deja! Deci n-o să-l vadă
nimeni sub splendida zăpadă ...