Viermele din bronz
Poem scris lîngă statuia lui Mozart- Viena

Am putea numi într-un fel acest loc – vremelnică locuire a viermelui inoxidabil
pentru detractorii măslinului ar fi ca un clopot fără limbă
umblet domol pe cărbuni încinși sarabandă pe tăișul sabiei ar fi
așa că îi vom spune Doamna imaginație prinsă-n traficul verbului
pentru că ceea ce gândim nu se află în vitrina cu idioți zâmbitori
nici sub fustele precupețelor de prin oboare păzite de lăcuste.
-Ce faci, dementule? – te claxonează un adjectiv gârbovit dintr-o metaforă rablagită
-Tocmai pe verde ți-ai găsit să faci conversație?

Spunem despre un lucru că este așa sau mă rog altfel
pentru că asta am învățat – veșnică repetare – până cînd ochiul învins
renunță la simfonia ierbii devoratoare.
spunem: aceasta este o salcie plângătoare lângă o apă care nu mai curge
și ne gândim la cel părăsit aducând încântare pentru doamnele bătrânului apus
teama amintirilor juvenile timpul disipat și revenire înspinând sufletele
rod chircit într-o livadă amorțită somnolență învelită-n borangic
iederă uscată pe un zid dantelat în formă de inimă
stranie învălmășeală de stele căzătoare
pe orizontul dintre apă și piatră

dar la ce bun minaretele bronzul statuilor
când leul zilei zace apatic în parcul trandafirilor desfrunziți?
de altceva are nevoie arătarea blondă alergând pe role albastre
nu de milostenie nu de mângâieri închipuite pe un trup invidios
și asta înainte ca norii să-ncovoaie cerul dimineții
ca o perfecțiune a imperfecțiunii
dans de șoareci albi pe un câmp negru
sub privirile vulturului.

Ești un vierme îți strecoară verbul în ureche
deci nu poți gândi altfel printre rădăcinile înserării
zadarnic imiți graiuri străvechi
pentru miei duși la tăiere-n calești.