Cu greu îmi simt mâinile, dar și genunchii, inima, întregul trup chiar –
Dar, dragul meu, îți scriu. Chircit, mărunt, și-mi țin limba nemișcată
și stau sub cerul propriei mele guri. Între huruitul multor fiare stau
dintre dale de piatră ies tocmai în bezna sonoră, vrând să urc în trup
să mă mișc și să mă întorc în el, și iar să mă așez – ca o apă tulbure
ca și cum o balenă iubitoare și-ar găsi locul în mine și înăuntrul meu
ar fi pereții ce i-ar mușca ochii și-ar hrăni-o, ar fi pereții care către tine
ar striga.


Acum știu că forța mi s-a domolit, că în foc nu-mi mai pot întinde mâna
cum făceam odată. Știu că ochii mi-i feresc de ochii lumii, cum mi-i
feresc de orice femeie; avântul nu-și mai are cursul lui așa cum mintea,
această piatră de moară care ne desfată, se macină în gol, fără oprire.
Și fără oprire e viața noastră, care, a fost darnică la vremea ei.


În căldură și piele ne-a așezat asemenea unei feline tăcute. În pământ
tomnatic ne-am îngropat morții, suficienți pentru tinerețea nostră.
Darnică, da, căci iată câți vii încă ne mai ține în cale. Și cum să ne
întrebăm de încă mai e darnică, acum, când tocmai ea ne înmoaie
în vin roș tot ce din noi a mai rămas, cum să ne întrebăm, acum,
când doar tema noastră s-a adâncit precum o scorbură?


Îmi încălzesc trupul, dragul meu. Aceasta fac. Cu ierburi fierte,
cu tot soiul de analize, cu pulberea tainică păstrată uneori
iar melancolic alteori, în inimă. Și vreau să mă învinovățesc
mai repede și aspru să o fac, să curm vuietul pentru care
azi nu-mi mai țin trupul tare, că am făcut tot ce a trebuit să fac, și,
iată că nu e bine iar păsările nu se mai așază cât ține a lumină.


Căci o neliniște ușoară și-o orbire tăcută mă cuprind, și orbecăind
lovesc pereții animalelor sălășluite-n mine, lovindu-le mă sufoc –
și așa îți scriu, așa te chem, da, mocnind ca jarul, întocmai cum
îmi trăiesc zilele. Poate mai adorm uneori, în seri târzii și pielea
se mai schimbă, or branhiile se lărgesc, dar, dragul meu, și când
voi adormi...