Obisnuia sa certe norii pana cand
acestia incepeau sa planga peste crestetele lor.
Atunci se ducea sa se scalde
in apele reci ale raului.
Nu-i pasa de nimic
si totusi de toate.

Nimeni nu stie
de ce intr-o zi a plecat.

Cand printul s-a intors
supusii s-au bucurat.
Ochii lui insa nu-i mai apartineau
iar in momentul in care
a atins sceptrul colturos
a simtit o slabiciune puternica in suflet
si a cazut la pat.
Ziua deja nu mai era zi.

Chipul Printesei de dupa Cascada
ii ingreuna rasuflarea,
privirea si mintea
iar Cea Fara Nume nu putea
decat sa-i stea la capat
si sa-l oblojeasca
dandu-i licori de tot felul
si muindu-i fruntea in lapte de porumbel.
Odata si-a ridicat capul
imbrobonat in sudoare,
si-a rotit ochii ireali
oprindu-se asupra ei:
"E prima oara cand vad"
a spus el, in deliru-i,
"aduci putin c-un trandafir"

Ridicase degetele subtiri si albe
incercand in van s-o atinga.
Cea Fara Nume
incepuse sa planga usor.
"Poate ca trandafirul
seamana cu mine..."
Dar printul adormise.
>
Cea Fara Nume deseori se uita
in urma printului cu regret,
soptindu-si mai mult pentru sine:
"Print fara minte,
niciodata nu ai stiut sa iubesti".
Printul se uita pe fereastra
incercand sa vada prin ceata groasa;
se topea cu ochii,
ofta, plangea, tropaia, tremura
de o nerabdare de neinteles.

Odata Cea Fara Nume
si-a luat inima in dinti:
"Noi plecam..."
"Plecati! Nu va tine nimeni cu sila."
Cea Fara Nume
nu a mai varsat nici o lacrima
ci a trecut valul uitarii peste chipul lui
si a plecat insotita de paharnic.
Printul ramasese singur...
>
In regat totul se schimbase:
vantul batea acum
mult mai indaratnic asupra palatului,
negura disparea cu mult mai greu
iar lumina zilei era murdara
si de multe ori nu reusea
sa dea forma celor pamantesti.
Cateodata printul simtea
mireasma petalelor de trandafir in adiere
si atunci se ducea la granita dinspre apus
si se lasa prada furtunii...

Se trezea peste saptamani
zacand si jurandu-si ca va uita totul.