De cât timp am aceste gânduri

Iubito tu pe toate le umpli

Precum ploaia care cade

și noaptea care întunecă pământul

Tu peste tot te afli

Dar eu tot nu te găsesc

Singurătatea,cel mai cumplit chin

Cea mai grea pedeapsă

Să fie însuși iadul?

Posibil

Iată,soarele rasare

Din noapte

Si iar o sa se stingă

în intunecata ei îmbrățișare

Tot așa și eu

Ieșind din pântec

Am crescut

Precum sămanța care crește din pământ

Dar am dorit să mă intorc în el

Tu mi l-ai oferit

și gura ta dulce

Cu saliva ei ca mierea

Parcă milioane de stupi

îți existau intre buze

în pântec mă întorceam

Precum viermii

Care ieșiți din pămant în el se intorc

în pântecul tău intram adânc

Tot trupul încercam să-l scufund

Ca râmele vroiam să fiu

Care trăiesc în pămantul cald

Vroiam să trăiesc în carnea ta

Să mă adap din sângele tău

Dar ce spun?

Astea sunt numai gânduri

Amintiri,

Umbre ale lucrurilor de demult

Care îmi acoperă mintea,

Mi-o întunecă,

întunecarea minții,

Somnul rațiunii,

E nașterea iubirii

în noaptea asta

în care tu erai luna

în asta am rămas

Luna a apus

Dar noaptea a rămas

Ai dispărut

Dar sentimentul a rămas

Acuma mă găsesc singur

Prins în aceste paragini

între blocurile distruse

și macaralele abandonate

între fiarele ruginite

Peste care roua dimineții se lasă

Scarțăitul lor,of,scarțăitul lor

Parcă e un geamăt de durere

Parcă și ele suferă

Parcă și neființa doare

Stropii care atarnă greu

De gardurile rupte

îmi aduc aminte de ochii tăi

De lacrimile ochilor tăi

Dar tu nu exiști,

Niciodata nu ai existat

De unde vin amintirile acestea fără fapte

Umbrele acestea fără obiecte

Sunt nimicuri,nimicuri.

Sunt greșeli

Greșesc când gândesc

Greșesc când respir

Sunt precum fiarele acestea mancate de rugină

Mancate de timp

Nu exist

Dar simt




















ăăăățțț