Văd cerul cel albastru ușor cum se închide
Cum orizontul negru așteaptă noaptea sumbră
Iar negura imensă sangvinic se deschide
Și-apare tainic luna, ce e a morții umbră.

Văd cum din lutul negru, măslinii se ridică
Ca blestemate vrăji ce prevestesc trecutul,
Durerea îi frământă, și frunzele le pică,
Iar bocetu-animalic parcă le seacă lutul.

Văd în gradină Viața, o grandioasă casă
Ce strălucește tainic, ca focul nemuririi
Și paișpe oameni palizi, ce-s așezați la masă,
Bărbații, o femeie, și mielul izbăvirii.

Văd cum stăteau la masă în liniște deplină
Cum se uitau la dânsul și se pierdeau incet
Privirea lui adâncă și de iubire plină
Îți pătrundea în suflet și îți bătea în piept.

Văd Mielul Mântuirii, șezând cu ei la cină,
Stătea în centrul mesei, ca soarele pe cer,
Și-i lumina pe toți cu aura divină
Și-i încălzea, ferindu-i, de diavolescul ger.

Văd cum le-mparte tainic grozava băutură
Sucul lui Dyonisos devine ser divin
Și ei îl pun în cupă, îl dau încet pe gură,
Și simt cum le-alinează orice durere, chin.

Văd cum apoi Maria, îngenuchează greu,
Și își înmoaie părul în apa născătoare,
Apoi pios îi șterge picioarele de zeu
Le mângâie cu părul și le sărută tare.

Văd cum El se ridică, pe Iuda îl alină,
Și îi întinde serul și trupui lui preasfânt
Căci Iuda-i trădătorul cel fără nicio vină
El a-mplinit o lege divină pe pământ.

Dar deodată totul dispare, sunt prea mic!!!
Căci amintirea Vieții subit mi s-a închis
Aud doar preotul și nu mai văd nimic,
Sunt orb! Sunt prizonierul propriului meu vis!