mă simt apăsat, greu ca un munte pe o fărâma de umăr,
și umărul meu sătul să mai poarte alte gânduri și alte depărtări
se transformă în necunoscut.
dacă umărul meu e ultima mea urmă de conștiință
atunci greutatea mea e forma în care păcatele împreunate atât de erotic cu palma
s-au transformat.
mă văd într-o oglindă neclară,
anii au trecut peste mine ca vântul
iar eu nu am știut.
mă întrebai odată, era o vreme când mă mai întrebai,
cine sunt.
ții minte că nu știam cum să îți răspund, nu ce?
anii aceia erau mai pătrunși de tinerețe și mai curați de moarte.
acum poate nu ar trebui să mă întrebi ce las ci cui.
și dacă amăgirea e un vis sau doar un drum.
toate se termina cândva, știai asta, nu am îndoieli,
însa important e nu când se termină ci cum
pentru că renunțarea e ușoară dar mult mai tristă este depărtarea.
și dacă în distanță mai e o urmă de dragoste înseamnă că nu trăim degeaba.
anii au trecut și nu-nvățăm nimic
iar in urmă ne ramâne vântul și un rest de moarte.
daca aș ști ți-aș spune însă și a cunoaște e tot un fel de nebunie.
pentru că nu conteaza cât cunoști ci totuși cum.