noaptea mă trezesc cu mîinile amorțite. și senzația vagă de vomă. îmi spuneai că ți-e frică să nu vomiți pentru că îți iese inima pe gură. a început și mie să-mi fie frică.
imaginează-ți o lume fără tine. lumea aia nu există pentru că nu ești în ea să o simți. noaptea mă trezesc cu picioarele reci. șifonierul respiră de fapt el nu respiră ci hainele din care ies oamenii care am fost în fiecare zi.

întunericul e un cub de gelatină îl strîngi în pumn se scurge printre degete.
s-au schimbat multe lucruri. pe casa scării s-a pus gresie la tv au băgat ăia de la cablu mai multe posturi la apartament am pus ușă metalică probabil voi pune termopan la balcon. ar trebui să vezi toate astea chiar ar trebui să vezi. termopanul e un fel de timpan. te scutește de ceea ce nu vrei să auzi.

viața mea e o balastieră. sângele cară pietroaie în țeastă ca într-un malaxor uriaș. îmi imaginez globulele ca niște camioane ele huruie zilnic pereții camerei crapă de atâta viață. pietruiesc drumuri lăturalnice orașul e în plină dezvoltare. cine știe poate vei face parte din el.
pe marginea vieții moteluri. unii au plecat alții abia au ajuns. trupurile lor sunt calde încă.

ar trebui să-l accept și pe dodo. ca de altfel orice lucru care se leagă de tine. e totul bine atîta timp cît mîncăm împreună. cel mai greu e cînd pleci. parcă am în stomac o dragalină care scoate totul din albie. în urma ei o groapă de care oamenii nu vor ști decît după ce trupul vreunuia va fi ieșit la suprafață.

mi-e dor să mai văd locuri pe care nu le-am văzut. să-ți povestesc de ele să te uiți la mine de parcă aș ști numele tuturor celor care mișcă pe pămîntul acesta. nopțile vin ca o turmă de bivoli să se adape. din mine ies gîndurile camionagii transpirați liorbăind o cafea cînd tu îmi lipsești cel mai mult spre dimineață.