Atavice porniri îl mână-n lupta
cuvintelor pătrunse intra muros.
Muiate-n adevăr, săgeți de sensuri
îndreaptă ținta către porți închise.
Doruri de plumb agăț zadarnic
de inima-i rămasă în crugul cel de piatră.
Acoperită cu un strat apos,
durata-i e o aripă din infinit furată.
Nimic nu zace-n liniștea nutrită,
nici idealul surd stropit cu-amaruri,
din sens contrar dorințelor recente,
vine-un noian de înțelepte taine.
Iar căutarea nimeni n-o să-i știe,
căci sufletul se-mbracă în mantie cernită.
Va lumina o ultimă solie
din spaima începuturilor goale.