… pașilor ce bătătoresc pământul
plin de taine al corpului
construind cuibul luminii în ochi
(ciudată lingvistică de simțiri atrofiate!).
Pașii întrezăresc gândurile pe piatră,
stârnite cândva, reaprinse acum.
E un prim semn că ființa
prin viață își refuză veșnicia,
e plânsul gesturilor ivite din prea multe întrebări
ce se descompun mărunte și lașe
în răspunsurile fricii din suflet,
e plânsul ei, al lui, plânsul lor și al lumii
vestind imanența pieirii în destin,
printre mașinile de pe stradă ce se întrec în fade curse,
printre oameni grăbiți aiurea și obstacole
iar sarea uscata în aer deveni apoi,
din nou, piatră pe drumurile încurcate.