51. dacă și numai regele se trezește-n
straniu când și când țărmul
se năpustește asupra oaselor mele de praf
copilaria mi-o ascund într-un cal de ipsos
și plec spre sălbăticia
oprită-n mine într-o clipă
ireală, umbră și inimă
stăm nehotărâți
începe sacrificiul privirilor.
lăsăm totul. Adunăm nimicuri în cuiburi
și plecăm în munți, ne pierdem și căutăm
în trupul unei nopți de ispită
până în adâncul morții anilor întâmplați
geneza-și începe destrămarea printre
cuvintele noastre neterminate
viețuiesc gândurile lipsite de veșnicia
mărului ca și cum din toate
aș fi rămas doar eu însumi.


52. lumea o urmare a amintirilor, se
întorc în joc, intrat în sufletul întrebare
al pietrei și păziți de iarba
înverzită în tăcerea albă de la
balcoane se văd stele oarbe,
un ochi. atât. cunoașterea împletindu-se
în ceață și mâinile fratelui
pierdut, înghițit doar de pământuri
în iubirea bolnavă nu știm mai mult.
cum mă trezeam neaflat;
vinovat sunt de a-mi fi rănit copilul
somnului, vremea neagră se
însămânțeză în atrii și nu
poate fi smulsă, miroase a însângerare,
a sfârșit, a două morți dintr-o
singură ființă, glasul din trecut
revine și invie pentru mine
ceea ce fusese uitat visând.


53. inventez visul care nu piere,
porțile care-mi stau deschise în inima
vântului dacă există în aura
toamnei purtat, helios spun și mă
întorc către tine. Misterul care
mă îmbracă parte din mine,
ascunderea mea care va veni să răpună.
Ultima încercare, ultimul
suflet rupt. întredeschisă privire
de magmă. La copacul curajului creștem,
la capătul apelor spun despre
arderea clipelor și cumul de gânduri,
gemete ale neaflatului cântec în cornul stelei
și în tine însăți lacrimă.


54. la umbra de seară a sării, în
muntele mut de voci, floarea
înfiptă-n aripa rănit ce zboară-n
genunchi. de astăzi începe
această ucidere. Știu despre orice lucru
nespus, culmile sufletului argintiu
le știu. amară și rară
mi-e clipa fericirii spânzurată de așteptări
în celulele reci dinăuntrul
nostru. să trecem pe deasupra fără
zgomot de uși închise, un zbor de soare-n
apus! de unde se-ndestramă
înotul delfinului dus, de unde
se cheamă că nu ne găsim acasă
după ultima întoarcere rămasă.


55. încetează orice. vânătoarea de
îngeri, chiiuim retrăgându-ne în ură. acum
gustăm un fruct al morții. Șapte
cântece de adio, șapte plânsuri și tot
nu suntem cuprinși de uitare.
însemne pe ochiul clar, însemne p inima
ruptă. îți dau fiece amintire
cu sârme prinse de suflet, fiece clipă
rămasă după focul de început;
iar apoi din zăpezile roșii
o să ne naștem pentru vieșțile albelor vise.
întâi ne retragem spre peșteri, cu
zeii la braț reci și șoptind necunoaștere.


56. îmi sunt singur jug de lumină,
mă ridic deasupra
cerurilor verzi, templului soare
văd lumea plină de sânge,
femei născând rătăciri printre suflete.
Capătul vieții acoperit de ierburi otrăvite.
din palmă liniile se prelungesc
către celălalt.din palma
primită înapoi, din umilința
adăugată mie.
o istorie străvezie plutește
pe apa ochiului meu magic
sunt al fiului de om și
sunt al umbrei întunecate care mă ia.

57. nu am început. deschid fiecare
oprire și respir nectarul timpului.
bestia mirării trăiește
înlănțuită-n venele mele...aseară
ploua, ploua, spre sfârșit
eram chemat, dar înca nimic
nu-mi spune despre părăsire din urmă,
dar încă nimeni nu mă naște
cu teamă din teamă. între mine și tine
marea mântuia aceleași ființe
căzute în adâncimea Somnului.


58. la floarea din mine, foarfecele
uitării mă desprinde de visuri, încep să
tremur înăuntru și pielea dragonului
mă acoperă, mă poartă din
șoapte spre ceea ce nu-mi pare
cunoscut. lătraturi se aud.
inimile se văd între ele, nu mai sunt
vieți în paharul cu chefir,
curge lumina pe treptele universului,
pozăm cărămizile arse de soare,
trecem pe lângă ceea ce
va fi. repede se schimbă, se preschimbă
totul într-o clipire a ochiului destăinuit,
într-o liniște, își întinde către mine
gheara nisipoasă
o ultimă pată pe
gâtlejul de aur al orei, curgem și noi
prin tubul miraculos al susului în jos, în
apele calde de care numai sufletele
se bucură împreună.


59. ființă rară. în acele timpuri cuvântul
era rar, în aceleași timpuri aparițiile
erau nevăzute. fără istorie
ardeam în laptele scripturilor,
nemișcați de anul bucuriei. Nenorociri
și frici, minuni inventate
din crengi. la sânul tău
se adunau albinele,
carnea și oasele mele pe împrumut
zilele neliniștii. Măiaastrele
zburau în adâncimi:
vărba de lut încă nu a trecut.
la un răgaz sufletesc. la o poartă
de spațiu în inima-vidmă a minții.
reveniri: paiele ude, șoareci morți,
omul atârnat de grindă
și cu mâna întinsă spre
nordul cețos al renunțării.


60. sens ascuns nouă: lumina,
filtrul gândurilor învechite, în mizeriile
sufletului cresc trandafiri de abur
albastru. mă urmărește
o piatră animalică în cercuri
vaste. freamătă nara umedă, abisul fulgeră
în noi, disperarea e singura
amintire bună a omului.
având neavând. leul umblă
să sfâșâie pe străzi. totul
e un joc fără nume, cum din scoicile prăfuite
carnea noastră plină de spuma vieții.