Lume, lume... ce mult te înșeli
Asupra zâmbetului meu!
Fața-mi interioară e atât de mică,
Atât de încercănată și atât de tristă:

Am încercat mereu totul-
Uneori boala, alteori durerea;
Uneori sănătatea, alteori împlinirea.
Am trăit din poftele cunoașterii,
Apoi din poftele cărnii,
Iar, mai apoi, din cele ale îndestulării...
Mă hrăneam din când în când cu suflet!

Lume, lume... ce mult te înșeli
Crezând că mă cunoști!
Sufletu-mi interior e atât de mare,
Atât de dornic și atât de înfometat:

N-am încercat mereu totul-
Uneori darul, alteori mustrarea;
Uneori prietenii, alteori dușmanii.
N-am trăit din plânsul mamei mele,
Apoi din cel al meu,
Iar, mai apoi, din cel al sufletului...
Nu m-am hrănit mereu cu fericire!

Lume, lume... ce mult te înșeli
Crezând că mă ai!
Dar ce mult mă înșel însămi
Crezând că mă am...