Þara-și sfîție poeții ascunzîndu-i de dreptate,
Iar dreptatea printre versuri se descurcă de păcate.
Þara-n ceruri se slăvește cu-ale sale eroisme,
Boerașii se hrănesc cu metafore și pizme.

Sfătuiesc cu sînge greu, cu hașișuri și tablete
Pe cei care zac plăpînzi în uretre de burete.
Cu șopîrle și lăcuste au umplut cărțile sfinte,
Și cînd au ajuns să moară, s-au lepădat de morminte.

Þara-n cercuri de tăcere se rotește încurcată,
Președinții se răscoală, vărsînd lacrimi în deșert.
Arta răstignită sadic și de aripă mușcată
Palpită în gura lumii, rugumîndu-se încet.

Orizontul s-a drogat, ne-a-nșelat chinuitor,
A scuipat în ochii noștri, ne-a supt sîngele din rană.
Am strigat: „Noi vrem pămînt, pentru pasul următor!”
Răspundeau: „Sunteți nebuni! Poeței lipsiți de pană!”

Peste tot bucăți de inimi, țara sapă-n adîncime,
Ies poeții din sicriuri – poezii curgînd din gură.
Comunismul stă alături, pederast în întregime,
Se crucește cu piciorul, jură-ntruna și înjură.

Ghiara răului să vină și să-i smulgă din palate,
Să le-acopere privirea cu un strat de promoroacă,
Să le spintece gîndirea cu oglinzi și geamuri sparte,
Cu securea și ciocanul, cruce-n ceruri să le facă!