În iarba sclipitoare,
de roua dimineții,
sărută-mi gândul bun,
la început de zi.
Eu rătăcesc cu el aiurea,
aicea sunt,
dar,
încă prea departe.


Adună picăturile de rouă
și vei vedea în luciul lor,
albastrul infinit al resemnării,
albul cast al vorbelor frumoase
și roșul sângeriu al remușcării.
Paleta unui pictor e prea săracă,
într-un tablou să le adune.
Ghicește-mi fața nevăzută,
o frunză sunt,
căzută,
pe aleea însingurată.


E trist,frumos și plouă-n suflet
si,jalnic cântă vântul,
divină este frunza,
atât de albă
și atâta toamnă adună.
De o iei în palmă,
căldura ei suavă,
șoptește despre vară,
ceva nedeslușit,misterios și tainic.


Departe,
pe piscul unui munte,
ar vrea să se așeze,
acum,
la început de toamnă,
când,
cerul vrea să-i fie mai aproape,
când,
prea frumos și jalnic cântă vântul.