scriu pentru că nu pot să trăiesc (Elena Vlădăreanu)


scriu pentru că sunt atâtea lucruri despre care nu pot să vorbesc de față cu tine
o singură întâlnire cu omenirea zic eu și
îi explic că țipăm pentru echilibru
știi, nu avem alte motive, uite cum ne facem țăndări
cum ne pocnesc ochii la fiecare zbuciumare
recunosc sunt o ființă fragilă poate cea mai fragilă care
visează bărbatul fără mâini el
cântă și dansează compune în gând surprinde exact momentele
fiecărei risipiri, spaime, e o chestiune de evanescență nu alta –
îmi face semn din degete –
rândurile noastre, mai spune, au luat de atâtea ori drumul greșit ne vorbim puțin
cum au fost sărbătorile ce cadouri ai primit
o fetiță cu o mie de riduri să-mi țină locul. tu?
ultimele locuri etc.


dorim ultimele pretexte pentru știri unul de la celălalt. așa ceva
e imposibil, vin datele fixe și va trebui să ne căutăm pe treptele
de sticlă să-mi vâr unghiile pe dinăuntru
să scormonesc după urmele tale. cred că e loc destul să treacă pe acolo
cai grei. masivi. ei.
se mai pierd mai aleargă ziua și prin zonele nepermise
aici avem o problemă, de când suntem părtașii acestei nebunii de când
nu mai existăm cu adevărat mașinării tembele ce suntem
în fond stăm pe marginea ferestrelor așteptăm căderea din secundă în secundă
uneori mi-o imaginez dinainte
atât de înaltă atât de frumoasă


și timpul se scurge prin trupul meu ca o pastă îsi lasă mâzga
ca pe un parbriz când îngheață noroiul lumea face cumpărături
iar eu
sunt din ce în ce mai puțin periculoasă