Sunt locuri în orașul nostru, și chiar și-n sat,
Dar cel mai mult, în munți găsești aceste lucruri,
Ce par că s-au făcut de mult și de-a minunii povestire,
Par basme, par povești de mult rostite și-a lor fapte
Ne par de mult pierdute-n lume și-n neînțelesul ce ne sunt
Din epocile ce n-au nume și astăzi ele parcă sunt.
Se-ntâmplă însă câteodată, să ne-ntrebăm și-atunci nu-i zor,
Ce-am face de-n a noastre viață, un sfânt ne-ar apărea din zbor,
L-am alunga cum făceau alții în ani trecuți, neștiind de zbor,
Sau l-am urma spre-a naște aripi din mâna ruptă, ori picior?
Vezi, cronicarii ne vorbiră de cei ce-n alb aici au fost,
Doar cu-n cuvânt sau a lor mână, făceau minuni în orice loc:
Ici norii aduceau de ploaie, iar colo înviau un mort,
Boleșnițe făceau să pară, o rece ploaie peste foc,
Ei oamenii-nvățau să treacă, peste urgii, peste orori,
Și apăreau la fel de repezi, cum se și ascundeau în nori,
Purtau căciuli pe cap, și-n mână, toiag purtau și preaceresc
Suna din cap de lup, sau mână un sunet rece și zeiesc,
Mâncau doar fructe și verdețuri și-n lapte noaptea se scălda
Copii lor, și-apoi cu miere și untdelemn ei îi ungea…




Alartăieri, mergând pe stradă, am nimerit lângă un pod,
Și multă lume adunată sta și-asculta parcă un cor,
Ce răzbătea duios spre dânșii, cânta sau poate se ruga,
Spre mântuirea rasei noastre se căina și blestema.
Bătrân părea, sau poate tânăr, ca un pandur pe culmi stătea,
Þăran ostaș, în lupte stins, sau moț din munții lui Avram
Nu știu prea bine, dar acestea, câte le-a spus le-am auzit,
Tu vezi că-ncep acum povestea, ce s-ar putea să fie-un mit
Dar poți fi sigur că acestea câte le-a spus, eu n-am mințit
Povești ne pare de-adormit, dar vezi, bătrânul n-a mințit,
Sta drept în soare ca un stâlp, legând tot cerul de pământ,
Cu lumile ce în pământ stau pitulate, dorm mormânt.


" - Ce rost e să vorbesc întruna, când neînțeles eu sunt mereu,
Voi râdeți, nu-nțelegeți oare, că cel ce spune nu sunt eu?
Voi sunteți corpuri trei și toate din voi fac unul și nimic
Nu ar putea să vă distrugă dacă iubire-ați fi, un pic,
De n-ați rânji prea mult prostește, de gura v-ar tăcea un pic
Cum alte voci atunci v-ar crește și aripi pân la nesfârșit
Vă lăbărțați în preafudule și trecătoare senzuări
Vă pierdeți viața printre patimi și v-afundați în prea urmări
Vă-ntineriți cu fard pe față și buzele când le boiți
Uitați că-n viitoarea viață, aceste iluzii le plătiți
Vă trageți masca neștiinței, bufoni bezmeți uscați și triști
Sub masca voastră plânge viața și trupul vostru de învinși.
Sunt duse toate cele bune, cele ce-au fost minuni în voi,
Din toate sufletul tău lume, se caină și-i vai de voi
Ați înnegrit iubirea voastră strivită este de nevoi
Veți fi din nou în altă viață, dar mult mai triști, mai roși, mai goi.
N-ați înțeles ce templu poartă miracolul ce este-n voi
Și din lumina voatră oare de ce-ați facut atât gunoi
Cum de-ați schimbat voi fericirea cu-aceste șerbede nevoi
Din munții voștrii de iubire ați scos doar boli și mult puroi
Cum aripile voastre mute ce va duceau prin cer și ploi
Le-ați aruncat, iar voi acuma, v-ați îngropat în sensuri noi
V-ați războit cu nemurirea și cu minunea ce-i în noi
Și ați ajuns din zei odata, să fiți pământ, dureri, nevoi.

Vedeți planete și comete cum se risipă-n zborul lor
Lumina stelelor apuse ce de mulți ani s-a făcut nor
Nu ați răspuns, ce ține oare-n pustiul cerului vreun sor
Nu v-ați răspuns ce ține oare acestea toate într-un gol
Și cum de n-au picat planete și sori în chaos, în nimic
Ce este forța ce le ține să stea acolo unde sunt
Să se-nvărtească-n veșnicie și după ce or fi murit,
Întinsa noapte de feerie le fie ca un bun venit,
Ce face oare anotimpuri ca să renască neșfârșit
Viața-n orice poticnire să nu cunoască un sfărșit.
Iar apa să o țină veșnic jos pe pământ și nu-n văzduh
Hai, lasă stința, nebunie atracție.....sigur, dar din gând
Cum copii s-apară zilnic din frânturi de poezie
Și rețeta fericirii cine poate să o știe,
Să o scrie pe pereti vreunei case, vreunei peșteri,
Dar nu-n litere s-o vadă doar puținii, înțelepții.
Ce să facă tot pământul să renască din orgie
Bucuria și lumina doar din gând să reânvie,
Ale florilor petale, cine oare să desfacă
Peștii ca să stea sub apă, cine i-anvățat să-noată,
Dar savanții și poeții oare cum au apărut
Aducând cu ei iubire în privire și în gând
De-au facut să umble-n lume întrebări despre trecut
Și ideea cum că morții noștri-s vii de mult...."




Tăcu bătrânul, și mulțimea ce îl privea și asculta
Lăsase toate dimprejuru-i să fie goale-n fața sa
Plecaseră și cei ce teancuri de cărți sub braț adăpostea
Și-a lor lentile, de la prafuri din cărți prea roase îi orbea.
Veșmântul alb și barba-i lugă și fața toată-i strălucea
De-a ochilor arzând lumină orice-ntuneric lumina,
Privea, și zâmbetu-i seninul privirea toata inunda
Părea că vrea să dea iubire și celor morți de-l asculta
Dar nu, acestea păreau basme, mulțimea toată-l blestema
De ce vrea știința lor s-o ardă și crezul lor a-l alunga
Și ce vrea dânsul, un venetic venit în alb spre-a lumina
Ideile ce gândul, trupul pe toate ele otrăvea ?

În insomnii i-a dus pe dânșii căci de-a lui vorbe tremura,
A lor coșmare liniștite, acum mai nou îi spăimânta
Cine e dânsul și ce cată, veșmântul alb din care nor
A fost furat și barba-i lungă ce-ascunde dacă nu un sor
Ce vrea să spună când el zice că doar iubire are-n gând
Și fapta, gândul și cu hrana îl fac pe om ceea ce sunt
De ce vorbește el de zeii ce în vazduh de mult s-au dus
Ori de mulțimea de milenii care s-a scurs peste pământ
De unde vine el și munții cum oare flori nu i-a făcut
De poate toate căte spune ca să le facă chiar și-n gând
E Zeus, Cupidon sărmanul, iubirea spre-a o pune-n gând
Sau vreun alt zeu ce vrea regatul ca să și-l mute pe pamânt?!...


Bătrânul le citea din gânduri și toate astea le știa
Le răspundea zâmbind că toate sunt doar iluzii-n fața sa
Se retrăgea stingher și lacrimi pica arzând din barba sa
" - O lume...vai ce nebunie ascunde masca asta a ta
O Doamne, când are să-nvie sămânța ce din tâmpla ta
Căzu pe-această glie "... și-apoi oftând ușor pleca,
Cu pasu-i mic, părea că zboară pământul nici că-l atingea
Pierdut era înspre pustie dar vocea tot i se-auzea
Din goluri și sfărșit de glie și-apoi mulțimi, ce-l alunga.
În nopții ce luna era plină și luna-n neguri lumina
Al glasului bătrân lumină, în noapte încă murmura
Părând că el crează-n tină o altă lume și-un pământ
A glasului murmur de tihnă dând viață lumii de pamânt


" ...- Căci voi iubirea ați uitat-o și rostul ei de mult e dus
Și vai ce forță-i minunată, și-i tare, și de nepătruns...
Și munții ar muta iar marea ar duce-o toată în văzduh
De-a măreției sale forțe ar face Om din orice duh
Ea, numai stelele le ține de nu cad jos înspre pământ
De n-ar fi ea, nici sânge-n vine n-ar fi, nici viață pe pământ.
Citiți povestea lui Romeo și-a Julietei și-n pământ veți fi demult
Ei vor rămâne, iubirea lor rămâne-n gând,
Savanții au găsit planete iar regii au plecat pe mări
Grădinile Semiramidei tot din iubire-au fost și zor
S-a pus pe toată omenirea de le-au făcut și-au rezistat
De mult în fum se prăbușiră dar lumea vezi, nu le-a uitat.
Doar din iubire-au făcut temple și piramide-au înălțat
În munți ei au săpat orașe ce până azi au rezistat,
Și munții i-au urcat iar marea de-a lor corabii s-a brăzdat
Iar de-a zbura și nemurirea tot din iubire-au învățat.
Lăsați voi trupul ca să fie condus de spiritul din voi
Căci el e-n mine-n tine în tot și toate, este-n noi,
De-ați fi iubire în privire sau doar în gând ce-ar mai urma...
S-ar lumina pământ și mare cu cerul toate ar vibra
Ar înflorii de-așa lumină uscaturi cu verdețuri noi
S-ar face oază de verdeață pustiul sufletului gol
De ați cunoaște și s-ar face tot ce-ați iubit ori ați visat,
Ba chiar și printre dobitoace ar fi din cei ce au luptat...
Dar unde sunt acestea oare și unde oare să le văd
Eu sunt venit din gând aicea, sămânța să le-arăt în glod
Căci a pierit omul din astre și-a lui iertare de păcat
Iar turme-au coborât la vale în munți apoi n-au mai urcat,
Verdeața umedă din codrii tot sub secure s-a culcat
De-a fiarei muget sunet aspru chiar și zvoarele-au secat..."



Poveste pare, dar acestea prea poate fi adevărat
Căci pe bătrân îl știu copiii și oameni albiți din sat
L-au întlnit pe străzi, prin parcuri călcând pe munți sau pe izvor
Și de-a privirii sale-n lacrimi le plânge sufletul de dor,
Căci ar dori ca să-l mai vadă, să le vorbească doar din gând
De anii-n care omenirea era și altfel pe pământ,
Nici norii nu plecase încă, acolo, sus în cer,
Cu noi stătea la masă sau de vorbă ori Sfântu Petru-ori Dumnezeu.
Și vezi, păduri cât azi regaturi tot sub secure s-au culcat
Iar sunetul de la talangă ori de la bucium s-a uitat
Poeții părăsit-au munții și în orașe s-au mutat
De parcă gândul vocii vieții de prin oraș s-a ridicat.
Poveștile le-au scris bătrânii, dar nu mai știm de-adevărat
Ar fi acestea toate în anii ce s-au preschimbat
Căci au crescut alți munți din ape și râuri multe au secat,
Abia de-a lacrimilor șiruri mai curge vreunul nesecat
Căci a lor lacrimi nesfârșite au inundat, oameni și flori,
Și fericirea din calea lor s-a pitulat...și e păcat.
Povești ne pare de-adormit când pun că omul este unul
Ci nu-i doar fizic căci nimic ar fi atuncea totul
El este chip după cel Sfânt este lut este și gând
Este lumină de pământ și nu greșește dacă zice: eu sunt!


Copile, scoală-ți tu părinții căci iată, ei au adormit
De-al tălmăcirii glas șoptit al povestirii, au adormit.
Poate-au visat acestea toate și-n vis le pare c-au zărit
Acestea iată căte-n taină cu ochii gândulu-ai privit
Și din visare se treziră iarăși la viață și-adormit
Te crește tatăl tău ce viață, visează veșnic ca-ntr-un rit.
L-ai zguduit și-acum nu știe dacă în vis trăiește iar
Vezi, parcă iar ar fi poveste din Kogaionul legendar
Căci viața-i vis profund iar omul aspect al gândului primar
Povești ne par, și-așa banal și-așa știute parcă de un ceas
Sau de un an, văzute și știute de fii lui ce lumi gândesc
Uităm să fim lumina stelei ce din copii giganți ne cresc
Murim apoi rostind cuvinte ce sună-atâta de zeiesc
Au...murim țesând în trup o lume dar nu și-n trupul ce-l gândesc.