În cercuri ne-nvârtim singurătatea,
sub bolțile de cer ce destrămate
par atât de vii încât aduc șoapte
fumurii în clipec e pândesc noaptea,

când lumânări îți ard mereu în spate
cu fumul pâlpâit zidind cetatea,
de foame ostoită, vanitatea
ce se hrănește-n pasiuni răscoapte.

Prăbușită peste nopți liniștite,
în umbra zidurilor părăsite
tâmpla mea arde, zvâcnind mă rănește.

De câte ori o-mbrățișa lumina
pierdută pe veci îmi părea cortina,
ea este vântul ce mă răscolește.