cand tristetile se abat asupra-mi
imi adun in cerc gandurile
si le propun sa se joace cu mine
hai, fiti dragute nu ma lasati singura
nu s-a inventat inca taierea in doua a eului!
nefiind copac
nu pot sa-mi dezlipesc de mine durerile
nu pot sa-mi las tipetele
sa mi desprinda de trup
in spinii mei ele stau bine infipte
continuand sa desteleneasca pina cand
nu va mai curge sange.
tristetile noastre sunt rufele asezate pe raft
in dulapul ermetic al trupului
uneori ies in suvoaie de lacrimi
tasnind doar atunci cand devenim prea mici
pentru atatea dureri.
de aceea ne inchidem in taceri
ca intr-un sicriu in care mortul
inca mai crede ca exista o cale
de inviere.