Adevăratul poem al luminii

În memoria lui Nicolae Diaconu, care nu a mai putut să vadă ceea ce știa


Mărunte comitete încearcă să încadreze timpul
în țarcuri făcute din secunde mici, săpând cu același hârleț
și trecutul, și viitorul, deopotrivă.
aceasta este una dintre acțiunile prin care oamenii
se disting unii de alții și prin care devin,
construindu-și importanțe și imagini foarte rezistente,
mai rezistente chiar decât le este trupul.
dar, spre lucrurile decisive, călătorește doar lumina,
în cele două forme ale ei. una duce informație, pe un suport,
și se poate măsura și vedea, alta este toată informația,
generându-o din sine. aceasta nu se vede cât timp suntem dominați de lumina-efect, cea dintâi despre care făcurăm vorbire,
efect al Luminii-cauze. pentru încurajare,
aceasta din urmă se poate simți și înțelege parțial,
ca să ne putem întoarce în lumina dintâi.


și tot ce se întâmplă lângă noi
pleacă, pe aripi de lumină,
înapoi în univers și totul se află în Lumina-sursă.
iar ce se întâmplă în noi nu pleacă nicăieri, rămâne în Dumnezeu,
bucurie sau tristețe. niciodată ambele,
pentru că veșnicia Lui de Bine nu poate primi în sine fragmente
de rău. Binele și răul pot locui împreună numai în timp limitat,
dar nu simultan, de asta trebuie Judecata, după judecata vieții.
veșnicia le împarte în două părți veșnice...


în lumină citește Dumnezeu, ca o citire în sine, fără de timp.
iar El cunoaște totul, și ceea ce nouă ni se va întâmpla,
pentru că are martor veșnic sufletul nostru, care e din lumina dintâi, de la Însuși Dumnezeu, adică veșnicie.
timpul, mai precis evenimentul și urmarea, este o dinamică
a creației care merge, calm, pe lumina-efect.


iar acest timp există și are urmări numai în lumina fizică.
și omul, fiind singura ființă care poartă cu ea
lumina-sine a lui Dumnezeu, este chemat să vină întreg
în Lumina Întreagă, să nu lase astfel fără sens ceea ce a creat,
prin evoluție, lumina-efect. să nu se piardă astfel lumină…
în unii oameni, sfinții, lumina cea Neîmpărțită domină și locuiește
lumina fragmentată fizic.
și ea, cea dintâi, li se vede pe chip, ei fiind deja întorși
la Chipul după care s-au făcut
și după care s-au uitat...
deja desăvârșiți în ascultare.
iar în Adam s-a făcut trecerea de la regnul animal,
de la natura luminată,
în omul promis desăvârșirii, la natura Luminii,
a împlinirii naturii ca voie a lui Dumnezeu.
de aici începe înluminarea lumii în Lumină.


Adam a fost o alegere…
libertatea este o evoluție în regulile vieții. lui Adam și Evei
li s-au dat sine și din libertate și-au dobândit moartea,
cu putere însă asupra naturii, prin opțiune și prin această gândire.


pentru ca Eva să fie a lui Adam, ea trebuia făcută numai din el, neînstrăinată de menirea pe care a căpătat-o acesta.
doar așa i-ar fi fost semenă și coparticipativă la istorie.
pe de altă parte, Dumnezeu, fiind desăvârșit,
nu face de două ori același lucru,
prin lucru înțelegând și oameni.
Iisus Hristos este recuperarea definitivă și totală a omului,
posibilă doar prin venirea Luminii în lumina lăsată plecării.


Hristos-Dumnezeu a venit în om, reîntregindu-l.
natura și lumea sunt loc. noi, oamenii, pe lângă țărână,
suntem, dominant, un duh, o lumină,
o întreagă Lumină și o locuire a locului.