Ea strălucește și nu știe că strălucește.
Ea vorbește întotdeauna despre altceva,
din propria lumină se retrage.
N-ai s-o oprești cu privirea, cu cerul nu.
Lațul mâinii e fraged, cel al gândului searbăd.
Până și din propriul ei trup am văzut-o plecând.
Ea s-a adăpostit în inima mea,
în piramida fără oprire.
Nemișcată doarme aici și învelită-n cutremur.
Ghemuită doarme, ca pruncul în întunecime.
Iartă-mă, Doamne, pentru gândul acesta:
am să trag noaptea de pe ea,
prin trupul ei am să trec.
De-atâta îmbrățișare pietrele prind duh,
de-atâta rază peste fire
eu niciodată nu voi fi pământ…