Vreau astăzi să-ntoarcem privirea în sus,
Spre codrii cu brazi, spre cerul cu lună.
Veniți să-ndrăznim să simțim nemurirea
Cu inima-n repede tropot cum sună!
Solemnă și gravă ne turbură noaptea
Curgând pe izvoare și-n codri fierbând
Cu nările largi din găvanele palmei
Sorbim răsuflarea-i de fum și pământ.
O stea se prelinge în sus către creasta
Înaltă a cerului, clopot gigant.
O altă se sparge cu flacără mută
Și țăndări astrale înfige-n neant.
Cu trosnet un brad a căzut și aud
Din lut cum un mugur trudește să vie,
Am ochii la veșnica trecere-a lumii,
Dar inima-mi plină-i de grea bucurie.
Mă bucur când moare o stea în înalt,
Mă bucur când steaua pe ceruri răsare,
Mă bucură tainic oricare apus
Și-aprinsă, oricare ivire de soare.
Când moare un brad doar sămânța-i mai dăinuie
Să nască pădurea de mâine din ea,
Iar steaua, murind, își împrăștie zgura
Prin haosul care mai naște vreo stea.
Spusese pe vremuri bătrânul Shakespeare
Că noi chipul nostru-l cioplim ca-n aramă
În pruncul din rodnicul pântec de mamă,
La fel istovindu-ne-al zilelor șir,
Ca brazii ce mor lepădându-și sămânța
Să crească prin vreme răzbind din pământ,
Ca fiara, ca steaua, ca pomii cu floarea
Murind ca să vină și alții la rând.
Nu-i drept! E puțin! Mai presus de luceferi
De brazi și de fiare suntem mai presus.
Căci faptele noastre și visele noastre
Trăiesc peste clipa când noi am apus.
Când ultima rază se stinge din ochi
Și ultimul gând ni se stinge din minte,
Lăsăm după noi ce-am gândit și-am muncit
Acelor ce, mulți, se vor naște-nainte.
Cu pașii gigantici pășind prin viață
Săpăm grele urme pe lut și pe-nalt
De-o mie de ori mai adânci ca acelea
Ce monștrii arhaici le-au rupt în bazalt.
Iar visele noastre spre rod înmiit
În cei care vin se-altoiesc, și iubirea.
Avem bucuria de-a spune murind
Că suntem mai veșnici decât nesfârșirea
Prieteni, veniți să privim acest cer
Și codrii cu brazii și munții din slavă
Căci noi, numai noi, îndrăznim să simțim
A nemuririi bucurie grozavă.