De câțiva ani sunt un șoarece care roade hârtii
care miros a cașcaval.
De câțiva ani îmi feresc coada de ușile care scârțăie
ca un atac delirant al sorții.
De câțiva ani presimt cașcavalul care va ploua
peste toate lacrimile mele.

Oftez și tremur de frică în semiobscurul dormitorului tău
plin de secrete îndosariate.
Tremur ca o vargă uscată de intemperii departe pe potecă
în pădurea virgină a urșilor;
simt cum mă feresc gheare leneșe în noaptea naturală a
dobitocului flămând și speriat.

Te văd plângând de atâta timp încât am învățat fără să vreau
cadențele minore din jurul tău.
Te văd trăgând rușinat pătura peste creștet ca și cum aș fi conștiința ta neputincioasă;
de atât timp aș vrea să îți explic cum să te vindeci de frică doar văzându-mi spaima de rozătoare.

Suntem de o frică cu luna plină pentru vârcolacii ascunși prin apartamentele părăsite.
Ne tremurăm durerea cu ochii deschiși în golul camerei
noastre pe care am golit-o de bucurie.
În final când ninge mă vezi cum mă urc pe geam să uit de toate minciunile și de tine.
Ce rost are să visez cașcaval când hârtia asta searbădă
mă învață să aștept?

De ce trebuie să stau ascuns în colțul ăsta de negură
decupat ca o colivie?
Lumea asta e mai mult decât lacrimile noastre de înfrânți înstrăinați de patimi
Te voi părăsi când ai să te vindeci de umbra mea cu sudoare rece pe spate
Vizuina mea îți va fi închisă pe veci și lipită în zâmbetul larg al zilelor însorite.