Mărturisire

Cum timpul nu îmi mușcă înfometat din coajă
Ci-mi varsă disperarea în suflet ca o vrajă,
Mă-nchipui faraonul răpus de nebunie
Ce-așteaptă-mbălsămarea și somnul pe vecie,
Frumos pe dinafară, dar gol pe dinăuntru,
Crezând cu voluptate c-a moștenit pământul
Sau dandy-ul ce viața unui portret o fură
Și își închide moartea în locu-i, în pictură,
Târându-se prin ani nemeritați ca-n vis
Împovărat de spectrul mărețului plictis.
Nu am dureri ascunse și nu am beteșuguri
Nu am ajuns pe tronul-mi trăgând ca bou-n juguri
Și totuși, ce neliniști îmi colcăie prin piept
De inima-mi se-oprește și nu pot s-o îndrept?
Ce am lăsat în urmă, în al junimii port
De nu pot merge-n față, dar nici să mă întorc?
Ce spaime și regrete din liniște îmi rup,
De moartea-mi soarbe umbra, dar a uitat de trup?
Constat că-n miezul zilei sunt singur și uitat
Și îmi rămâne calea de filozof ingrat;
Un stoic de nevoie, la fericire surd,
Jonglând cu existența din tragic la absurd;
Un părăsit de toate, de Dumnezeu și timp;
Străin în viața-mi lasă, ce nu vreau să o schimb…