Mă trezesc cu vinovăția lipită de piept.
Nu pentru ce am făcut,
ci pentru capacitatea mea
de a fi făcut.
Așa ceva nu se vindecă.
Doar se recunoaște.

În oglindă -
o femeie care ar putea fi iubită
dacă cineva ar avea nervii necesari.
Rimelul strâmb,
ochii prea limpezi pentru ora asta,
sângele deja pe fugă
ca un câine scăpat din lanț.

Cafeaua e amară,
ca sângele vechi.
Orașul funcționează impecabil.
Asta îl face suspect.
Nimeni nu pare afectat
de faptul că gândurile mele
pot distruge o zi întreagă
fără să lase urme.

ÃŽn interior, altceva:
nămolul roșu, dens,
imposibil de ignorat,
se strânge în mușchi, nervi, plămâni.

Tu ai fost o fisură.
Nu iubire.
Iubirea e un cuvânt mare
pentru ceva ce se întâmplă
prea jos,
prea exact,
prea aproape de nerv.

Tu ai fost un test.
Cât de mult pot rezista
când fiecare fibră
vrea să cedeze.

Plăcerea nu m-a eliberat.
M-a făcut atentă.
Mi-a arătat cât de fragil e controlul
sub care trăiesc.

Nu există păcat.
Există doar impuls.
Și umbrele lui
agățate de pereți.

Trăiesc într-un spațiu îngust.
Dumnezeu nu intră.
Salvarea nu vine.
Rămâne claritatea:
sângele își știe traseul,
corpul își revendică dreptul,
mintea înregistrează totul.

Viața nu e o tragedie prea mare.
Doar gesturi oarbe
apoi explicații inutile.
Un bar prost luminat
în care stai prea mult
pentru că afară e frig
și în tine — și mai frig.