Ea dansa cu florile
Eu cu viermii în pământ

Ea avea gleznele curate de noroi
și râsul legat cu sfoară subțire de cer,
călca petale fără să le simtă moartea,
își îmbrăca zilele în culori care nu dor.

Săpam. Căutând comori —
adevăruri cu miros de rugină.
Învățam alfabetul oaselor,
cum se scrie tăcerea cu mandibule strânse,
cum timpul nu curge, ci putrezește.

Ea vorbea despre primăvară
ca despre ceva garantat.
Eu știam deja
că nimic nu revine,
doar se transformă
în hrană pentru altceva.

Pe ea florile o știau.
Viermii mă știau pe mine.

În noaptea de după noaptea ei,
când rădăcinile au stat din freamăt,
viermii s-au oprit să asculte
ecoul de pași, ecoul ei —
pași îndepărtați,
dansând pe piatră.

Pășesc singur acum, și sus, și jos,
păstrând în zâmbet ce-am ajuns să știu:
pământul nu-și are ritm propriu.

Adâncul lui și-adâncul cerului
își freamătă vii adevărul
numai din frumusețea fragilă
a pașilor
printre flori.