mărgelele moștenite de la tată
au rămas printre puținele lucruri
purtate cu mine.
buzunarul stâng al rochiei sale,
găurită de scrum —
sentimente ieșite din circulație
cu care mai cumpăr câte-un asfințit,
un colț în care aprind focul, numărând
zilele însorite
și poemele încă necitite de nimeni.

ar trebui să mai spun ceva
ce să nu mai ceară sens.

mărgelele își părăsesc firul,
iar drumul trece mai departe,
ca și cum n-ar fi fost nimic
de abandonat.