mărgelele moștenite de la tată
au rămas printre puținele lucruri
purtate de mine.

buzunarul stâng al cămășii,
găurit de scrum —
un colÈ›,
un foc,

sentimente ieșite din circulație
cu care mai cumpăr câte-un asfințit,
numărând
zilele însorite
și poemele
încă necitite de nimeni.

ar trebui să mai spun ceva
care să nu mai ceară sens.

mărgelele își părăsesc firul,
iar drumul merge mai departe,
ca și cum n-ar fi fost nimic
de abandonat.