Ce greu le este bunicilor cand ne privesc de sus,
Ei care-au avut candva casa plina de ras,
Cu pasi mici alergand prin curte,
Cu voci cristaline ce umpleau zilele tacute.
Ne-au iubit pe fiecare, fara masura,
Fara sa imparta iubirea, fara sa ceara inapoi.
Fiecare nepot era lumina ochilor lor,
Fiecare nepoata – o rugaciune spusa in soapta.
Cand ne aveau in preajma, casa prindea viata,
Masa era plina, chiar si cand nu era bogata.
La nepoti, tot ce aveau mai bun puneau pe masa,
Iar lipsurile lor le ascundeau sub zambet si speranta.
Astazi, ei s-au ridicat la cele sfinte,
Iar timpul, crud, ne-a invatat sa uitam.
Nepotii au crescut, drumurile s-au inmultit,
Iar amintirea lor a ramas, prea des, amanata.
O lumanare aprinsa ar sterge putin din vina,
O floare dusa la cimitir ar spune: „Nu v-am uitat”.
Lucrurile lasate mereu pe maine
Sunt exact cele care dor cel mai tare.
Pentru ca sufletul bunicilor nu cere mult:
Doar un gand curat, o rugaciune, o clipa.
Sa simta, chiar si din cer,
Iubirea nepotilor pe care i-au iubit nemarginit,
Fara vreun gand ascuns sau interes.