,,Iepurașul, Vulpea și Laica” de Virginia Stanciu

Zarvă mare în ogradă,
Iepurașul vrea să vadă
Ouăle câte s-au strâns,
Dacă la vopsit s-au pus.
Și, cum timpul nu permite,
Iepurașul nu promite
Că s-ar descurca cu toate,
Nesusținut nici că poate.
Și-a rugat-o el pe vulpe
Să-l ajute, că-s prea multe.
Vulpea nu l-a refuzat,
Ba mai mult, s-a bucurat.
Instruind-o cum să facă,
A acceptat de prima dată,
Convinsă că nu ghicea
Ce avea în cap să facă ea,
Știind bine că avea
Curca ouăle sub ea.
Și când nimeni n-a văzut,
Le-a și luat pe dedesubt.

Laica, cățeaua din curte,
Care știe foarte multe,
Și-a dat seama ce se-ntâmplă,
Că vulpea nu este sfântă.
Și s-a repezit spre ea,
Să nu plece așa cum vrea,
Că simțise și auzea
Piuind de undeva.
Și o văzuse și pe curcă
Alergând-o să o prindă,
Că în cuib nu mai avea
Nici măcar un ou sub ea.
Vulpea, speriată tare,
Aruncă puii în cărare.
Curca întruna îi striga
Și sub ea îi ascundea.

Iepurașul e tăcut,
Ceartă cu vulpea n-a vrut,
N-o mai văzuse la furat,
Credea că s-a astâmpărat.
Dar s-a lămurit și el
Că năravul e la fel.