cât așteptam în stația pernicioasă
ai ridicat o frunză de platan
perfect îmbălsămată
și ai întors-o pe ambele părți uimită
că urmele agorafobilor
sunt mai evidente
decât urmele bătătorilor de pas pe loc
uimită și de faptul că armistițiul
cu frunzele de stejar încă ține
însă văzând că autobuzul nu vine
ai decis să mi-o lipești
cu pleosc pe frunte
apoi să râzi că mi se potrivește de minune
îmi spuneai că semăn
cu un inorog care și-a aplatizat cornul
tot lovindu-se de ușile transparente
ale supermarketurilor
cu un copac folosind interfață de om
dar nu și vice-versa
iar cât hohotul îți dădea în clocot
a venit autobuzul
ca o piesă lego mișcată în silă de un copil
pe cale de a descoperi tableta
se pare că la orice tranziție de fundal
toamna asta
pentru a nu-i trage cu ochiul în culise
forțează clipirea prelungă
însă după recucerirea pleoapelor
m-ai văzut ca pe un mr. hyde
și ți-a picat dracii peste mine
fără să mă avertizezi
că nu le-ai mai pilit coarnele de o vreme
mă faceai mincinos
deși m-am jurat că nu mi-am dat-o jos
cum aș putea să o fac
brațele-mi sunt încă în stadiul de arac
nici nu mi-ai oferit locul de lângă geam
insistând că am frunza la spate
printre bilete de film și prea multe cărți
de pseudo-identitate
nici pentru o secundă
prin minte nu ți-a trecut
că poate frunza s-a camuflat
printre riduri batalioane
ori așa cum dochia i-a cerut lui zamolxe
să o transforme în stană de piatră
de frica împăratului traian
la fel și ea i-a cerut toamnei să stea înăuntru
la căldură minimă
până mă voi gândi în ce fel
cu brațele astea înțepenite
să-i sap un mormânt
lângă platan