Eram mic când am văzut Stalker.
Povestea e simplă.
Ești pierdut în viață — chiar ești.
Nu mai crezi în mamă,
nici în tată,
nici în povești.

E despre drum.
E despre cale.
E despre ce te doare.
E despre disperare —
nu despre Dumnezeu,
nici despre frate sau soție,
nici despre draci, amante, bogăție.

E simplu.
Dar trebuie plătit
biletul către adevăr.

E despre ce vrei,
ce poți,
ce ai,
ce speri,
ce crezi.
Și mai interesant —
nu mai poți minți.

Ești în fața unei uși.
Dacă o deschizi,
îți va îndeplini cea mai tainică dorință.
Cea mai arzătoare.
Dorința ființei tale.
Te ține?

Stalkerul te duce până acolo.
Ai curaj să intri?
Ți se va împlini exact ceea ce e în tine —
în minte și în inimă.

Poate te-ai dus
să-ți salvezi fiul de cancer...
Și poate te trezești
cu o geantă plină de bani.

Ce e, de fapt,
în mintea noastră —
prea frumoasă,
prea agitată,
prea albă,
prea proastă??