cum ar spune poetul: de mult a ruginit iubirea-n vii, te lași prinsă în plasa de melancolii uzate, înghețate-ncet pe buze, dacă ai vrea, le-ai găsi mii de scuze, că-n lumea ce-i cuprinsă de sminteală doar ele cer nocturna ideală.

și tot poetul pare că ar zice că viața e ca jocul de popice: mai cade un popic pentr-un pupic, se mai ridică unul ca un spic și-așteptă lovitura cea măiastră, în timp ce floarea se usucă-n glastră.

ce junghi nostalgic, ce speranță nouă, când tu te faci, ca de-obicei, că plouă! ce anotimp intrat ușor la apă, că nu mai poate nimeni să priceapă unde-i un capăt și-unde este altul, nici nu mai merită ca să faci saltul!

e treaba ta, ți-am zis să fii atentă! poetul, cu-aiureala-i elocventă, te-a prins în plasă. ce să-ți fac acum?! mai bine vino-ncoa’ și trage-un fum din pipa asta plină de iluzii, să nu mai riști, în saltul tău, contuzii!