Cu mâna dreaptă Anima lui era stângace, spre
deosebire de Animus. Odată, când îi oferi buchinistul o floare albastră, ea întrebă teatral dacă
„La ginestra” lui Giacomo Leopardi esențializează
liric aroma zădărniciei, similar albăstrelei lui Mihai
Eminescu. “Exclus, pentru că ginestra e galbenă!”,
a completat din zbor Ștrampul Nymphalidaelor. Iubea
sapiosexual tot, de la nomazii digitali ce codau
în Phyton, sub nisipul pixelat din Vamă, până la
surferii de Cărturești, uitați de Dumnezeu printre
rafturile de Poezească. Dar, mai presus de cultură,
se iubea pe sine, reflectată din toate părțile de
oglinzi academice, în timp ce mânca tocană. Doar
stufatul de miel o mai lua uneori pe nepregătite,
ca o veste proastă într-o zi de salariu; uite, chiar
azi gustul de andivă insolată s-a prelins flasc din
colțul gurii înspre ungherul levantin al camerei,
într-un tulbure fir de salivă, la aflarea veștii că
Nobelul acela nu prea trece pe aici. Motanul
Mozambic linsese tot, între timp, iar ea flămânzea.
Acest soi de umilință ascetică, din umbră și cu
spectatori, nu doar că o eliberau de veleități, dar
îi și gonflau cu dioxid, ca unei mingi de plajă, calofiliile spiritului; rămânea brusc feminină! Nu mai putea fi singură și ori de câte ori
începea utopia cu stângul, corija paradigma cu dreptul.
Iar cum monogamia literară e
un mit deconstructivist, nu o pergolă feministă, iată, Anima
suspină mofturos și ascute pentru frigănele literare o duzină de creioane HB și cântă fără perdea
dreptei aripe rupte:

“Un Animus mucalit
a sărit viața toată,
vai, viața roată
premiul des poftit;
doar un poem
despre mine
îi mai trebuia
și-l avea.
Ar fi fost, nu putea,
ar fi vrut, nu știa,
să își iubească umbra,
înghețată ca luna
în apa de la derea.”