Pe litoralul tău
al singurătății
între două apusuri
zăbovește tăcerea
cu valuri ce spală
urmele unei nopți de amor.

O corabie veche
cu pânze însângerate
ancorează la țărmul
iubirii de sare
scoicile destăinuie
că nu pot ierta
perla ce le-a furat
liniștea.

Sub steaua polară
farul de dor pâlpâie
pentru îngerii căzuți
iar nisipul încins
le înghite aripile frânte
și odată cu ele refugiul divin.

***

Pe litoralul tău
al singurătății
unde soarele moare
în același loc —
în sângele
unei găuri negre
îți porți trupul
ca o epavă
rămasă fidelă naufragiului.

Vântul
scrijelește pe coaste
scrisori de adio
în timp ce algele
împletesc rugăciuni
pentru corăbii
naufragiate.

Ai fost odată
farul tuturor plecărilor
acum doar nisipul
abia îți recunoaște
forma tălpilor
prin care iubirea
nu mai plusează
și doar sângerează.

Între reflux și abis
îți rămâne gestul
să crestezi subtil
pe o scoică crăpată
că ai iubit cumva sincer
un apus ce s-a stins
pe litoralul singur
lipsit de soare
sub un cimitir de epave.