Sub cerul ca de tuci un țărm pustiu se întinde
Cu multe stânci mâncate de vremuri și de ploaie
Și îmi văd imaginea, din zări cum se desprinde
Ca o umbră alergând, tăcută și greoaie

Acum a strâns în grabă puzderie de gânduri
Dar și-o liniște mâhnită, goală și umilă
Tristețile din urmă s-au adunat în cârduri
Poteci ca să străbată cu mersul de cămilă

Nu s-a oprit o clipă, e dincolo de mine
Ca un vârtej ea suie pe calea-i schimbătoare
Spre un orb ochi de cer cu veleități divine
Din care să adune destine protectoare

A răscolit toți norii - ciudate acolade
Nimic nu a găsit, doar seninătăți ostile
Cu ochii adormiți stau singurătăți năroade
Prin nopțile târzii și prin vremuri inutile

Mi-a obosit imaginea, e palidă la chip
A pierdut speranța că va mai găsi destinul
Va trece iar pe-același drum, cu stânci si cu nisip
Și-atâta de pustiu că l-a năpădit pelinul

Marin Voicu