depărtarea mă împarte în două ca toiagul lui moise valurile mării roșii o parte rămâne în urmă să care un sac menajer mare cât un sicriu o alta desprinsă de la pământ pâlpâie ca un lampion chinezesc sau ca farul unui matiz depinde dinspre ce parte a cerului privești pe marginea drumului o pădure de salcâm face autostopul o întreb unde mergi băi nene oriunde sunt mierle și privighetori de pe bancheta din față pădurea își face selfie cu mine în poză se vede un om surprins de viitură într-un matiz pe bancheta din spate parcă sunt eu desenând bastonașe eșarfa verde a mamei este luată de vânt o văd cum se înfășoară pe roată ca eșarfa prințesei de monaco o amintire geme în mine de parcă e strânsă de gât curând nu mai rămâne din ea decât o pădure de salcâm și îmbrățișarea ocrotitoare a mamei ca un airbag