durerea,
acest munte pe care-l urci vrând-nevrând
împins doar de forţa neînţeleasă
ce întoarce totul cu josul în sus

iar asta nu e dragoste, nu e o poziţie nouă
din cartea plăcerilor vieţii
e doar monstruoasa, sisifica durere
e groapa ce se umple pe sine
sfâşiindu-te, sfârtecându-te, ingurgitându-te
cu cea mai lacomă poftă
cel mai gol dintre goluri devenind
cel mai înalt dintre piscuri

ÅŸi pentru ce?
doar ca să vezi din nou lumea
de la înălţimea propriei disperări
să tinzi din nou după frumuseţea ce pare
la o aruncătură de lacrimă, ochiul cerului
ce te cheamă, înapoi, înapoi
printre gene de lumini ÅŸi de umbre
printre confetti de păsări moarte cu aripi vii

doruri, speranţe, vise, iluzii

o, dar simpla simpla îmbrăţişare a căderii
nu e posibilă
un curent te poartă mai sus, tot mai sus
dincolo de stelele căzătoare
înzorzonând piscul muntelui
ca pe un brad dăruit
la ultimul crăciun dintre lumi

e sufletul tău
singurul care nu şi-a pierdut direcţia
căutând gura care l-a născut

o, tu inimă, fereastră-mă
dincolo de perdelele mării
care îmi mângâie creştetul!

6 mai 2025